Inmormantarea, in spatiul nostru crestin, face parte din viata noastra spirituala, din viata noastra sociala, si de cele mai multe ori, ea este traita la o intensitate maxima. Dovada stau in acest sens numeroasele randuieli si slujbe, legate de inmormantare, prezente atat in lacasul bisericii cat si in cel al familiei.
Cultul mortilor presupune o diversitate si o anume traire pline de implicatii social-culturale: mormantul, sicriul, pomana, hainele mortului, alimentele folosite, modul de preparare a lor, monumentul funerar s.a.
Asa de mult s-a inradacinat la noi traditia sacra ca cel adormit sa fie inmormantat, incat consideram ca alta forma de a ne desparti de cei dragi nici nu poate fi gandita.
Faptul ca nu ne distrugem mortii, faptul ca nu cautam sa stergem cat mai repede urmele celui care pana mai ieri ne-a fost tata, frate ori bunic demonstreaza atasamentul pe care noi, ca popor il avem, pe de o parte fata de aproapele nostru si pe de alta fata de Predania Bisericii.
In context urban, ceremonialul funerar se confrunta insa cu o evidenta simplificare gestual-rituala, cu o saracire ceremoniala, prin desemantizarea (golirea de sens) funerara a spatiului, care devine tot mai neutru, din punct de vedere simbolic. La orase, lumea participa tot mai putin la evenimente funerare, iar spatiul si timpul parca nu mai sunt resetate in raport de ritual. Tot mai mult isi face simtita prezenta un fel de contraritual funerar: pomana e scoasa din contextul ei traditional, putand fi „servita” la orice restaurant, cu o participare selectiva (implicarea spirituala a comunitatii se izbeste de factorul financiar). Moartea devine un instrument de ierarhizare sociala pentru cei vii (cu cat recuzita funerara achizitionata este mai fastuoasa, cu atat mostenitorii sunt priviti cu mai mult respect). Ecuatia ceremonialului funerar parca si-a inversat factorii. Lumea satului cunostea o forma simpla si un continut complicat al ritualului, in timp ce urbanul dezvolta forme complicate ce ascund un continut aproape inexistent, impus de secularizarea mediului urban. Parca tot mai mult cimitirul e privit ca o succesiune de proprietati. Daca in lumea satului cimitirul este un creator natural de identitate (fiecare cruce funerara spunand ceva despre cel ce odihneste in preajma ei), in lumea urbana el este un creator mecanic de „colectivitate”, in care particularitatile oamenilor par a se pierde in crucile care par a nu mai spune nimic despre fiecare in parte. Daca in lumea satului mormantul simplu si crucea de lemn sunt constantele arhitecturii funerare, nu aceeasi constatare se poate face in cazul cimitirelor urbane. Este ca si cand cimitirul urban nu mai este imaginea grijii pentru sufletul celui decedat, ci imagine si „ierarhizare” pentru cei vii.
In spiritualitatea rasariteana, crucea funerara este semnul cel mai elocvent al capacitatii Bisericii de a pune impreuna contrariile: moartea si invierea. Iata de ce crucea asezata la capataiul mortilor nu este un semn al mortii, ci semn al unui somn spre Inviere. Doar ca semn al mortii crucea nu ne-ar fi asa de draga!
Indiferent insa de incarcatura simbolica a arhitecturii funerare, atata timp cat crucea funerara exista, constituie stindardul identitatii spirituale a celui ce odihneste in preajma ei. Vremurile vor fi si mai triste decat acum, daca odata cu plecarea semenilor pe drumul vesniciei, ne vor „muri” si simbolurile, care inca ne mai spun ca maretia vremelniciei clipei e legata de perspectiva eternitatii.
